E dimineață devreme. Un pui de ger s-a așezat încă de astă noapte peste dealurile Covasnei, îmbrăcându-le cu o pulbere de zăpadă albă. Trec printre case vechi, cu porți fal­nice, ca mai toate satele din Ardeal. Drumul șer­puiește, se încolăcește printre ziduri și case aco­perite cu șiță. Prin hornuri iese fum gros, de lemne, ca în anii co­pilăriei. Mă bucur și eu, copilărește, de    frumu­se­țea uitată a iernii… Satul e bătrân, are peste cinci veacuri, dar eu mă în­drept către biserica lui cea nouă, zidită în urmă cu 80 de ani. Ulițele care duc către ea sunt străjuite de șiruri lungi de mașini, venite din toate părțile țării. Deși e doar o duminică obiș­nuită, credincioșii s-au strâns ca la marile praz­nice. Glasul puternic al părintelui care predică se aude de-afară. Înăuntru, oamenii stau neclintiți. Părintele le vorbește simplu, din inimă, uneori pune întrebări și credincioșii îi răspund în cor. Mă simt ca într-o mare familie, deși nu cunosc pe nimeni. Un bărbat în vârstă îmi vede uimirea și-mi spune zâmbind: „Vă vine să credeți sau nu, dar    acum douăzeci de ani, la liturghie eram zece, cincisprezece credincioși. Încăpeam toți în străni. În rest, biserica era goală”. „Și ce s-a în­tâm­plat?”, îl întreb mirat. „Totul s-a schimbat de când oamenii au aflat de icoana părintelui Arsenie Boca. De icoană și de preotul nostru care știe să vorbească direct, la inimă”. Icoana Maicii Domnu­lui e sufletul    bisericii din Chichiș.

O vezi de cum intri în biserică. E o icoană apar­te, altfel decât cele bizantine, o icoană pictată în stilul ușor de distins al părintelui Arsenie Boca. Fecioara Maria e tânără, zâmbitoare, luminoasă, dar și îngândurată. Are în ochi înțelegerea suferințelor lumii și o duioșie mângâietoare pentru orice durere omenească. Străluminat de un albastru ceresc, chi­pul îi e diafan, la fel ca și chipul pruncului pe care îl strânge la piept. Un zefir nevăzut pare să-i fluture prin veșminte. Își ține pruncul pe pal­me, ca pe o pasăre gata să își ia zbo­rul. Un prunc bucuros, plin de nevi­novăție și de candoare, dar cu un aer înnăscut de domn și stăpân. Știu că părintele Arsenie Boca picta luni în șir la câte o icoană. Nu știu cât a lucrat la cea de la Chichiș, dar știu că în timpul în care alții zugrăvesc o catapeteasmă, el abia de termina vreun chip de sfânt.    Așa a pictat și biserica din satul Drăgănescu, și, cu siguranță, și icoana de la Chichiș. Picta așa pentru că nu penelul era cel care așternea culorile, ci inima părintelui, muiată în rugăciuni. Maica Dom­nului de la Chichiș e o întruchipare a rugăciunii depline.

„Când am fost hirotonit preot, am fost numit la o altă parohie, unde am slujit cu dragoste cinci ani”, își începe povestea părintele Ioan Gavrilă. „Pe atunci, când doar treceam prin Chichiș, aveam un senti­ment straniu că voi sluji aici ca preot. Nu știu de ce, pentru că nu știam nimic despre icoana părintelui, deși aveam o mare evlavie la Sfântul Ardealului. Când am venit, nici măcar nu știam că icoana Fecioarei Ma­ria cu Pruncul Iisus a fost pictată de părintele Arsenie Boca, dar în anul 2002, s-a în­tâmplat, cu adevărat, o mi­nune: într-o zi, pe când slu­jeam Sfânta Liturghie, în bi­serică a intrat o femeie care mi-a spus fără alt înconjor că a fost trimisă de părintele Arsenie Boca cu un mesaj. Mi s-a părut ciudată și nu am luat-o în seamă, dar femeia a insistat: «Părintele Arsenie mi-a spus să înrămați icoana pictată de el cu Maica Dom­nului și s-o lăsați aici, la în­chinare. Mi-a mai spus și să vin pregătită cu banii pentru înrămare». Cuvintele ei m-au tulburat. După slujbă, am stat de vorbă cu ea și mi-a poves­tit că avusese un fiu alpinist care dispăruse în Munții Făgăraș. Era în vremea când părintele Arsenie era stareț la Sâmbăta. S-a dus la el și acesta i-a spus că fiul îi murise, indicân­du-i și în ce vale să îl caute. Tulburată de întâm­plare, femeia avea să-i devină fiică duhovnicească părintelui Boca. După moartea acestuia, întâmplată în 1989, Sfântul Ardealului i-a apărut în vis și i-a spus: «Vreau să te duci la Chichiș. Am acolo o icoană pictată, care suferă și trebuie înrămată. Când vei intra, o să-l vezi pe preot stând între Sfintele Uși. Să-i zici tot ce ți-am spus». Mult timp, nu am îndrăznit să le dezvălui oamenilor ce îmi desco­perise femeia aceea. Zece ani de zile am tăcut. Nu voiam să pară că îmi fac reclamă pe seama părin­telui Arsenie Boca. Am fost convins că Dumnezeu va descoperi oamenilor icoana, la vremea potrivită. Simțeam că e o apă limpede pe care aș tulbura-o dacă aș face valuri. Am avut însă un hram important la biserica veche a satului, la care au participat și niște pictori restauratori. Când au intrat în biserica nouă, au intuit imediat, după stil, că avem o icoană a Maicii Domnului pictată de părintele Arsenie Boca. «Știți că aveți o mare comoară, părinte?», mi-au zis. Le-am spus că știu, dar vreau să fie des­coperită de Dumnezeu, nu de mine. Atunci pictorii au făcut fotografii și au scris despre ea. Așa a în­ceput totul”.

Cu câțiva ani în urmă, părintele Ioan Gavrilă a găsit în podul bisericii mai multe acte îngălbenite de vreme. Printre ele, era și un registru de inventar, păstrat din vremea părintelui Vasile Glodeanu, fost deținut politic și slujitor aici, la Chichiș. În anul 1967, într-un singur rând, scris de mână, părintele menționase un dar făcut bisericii de către chiar Ar­senie Boca, cu care, de altfel, era prieten apropiat: „Icoana Maicii Domnului, pictată de părintele Arsenie Boca în anul 1966, la Atelierele Patriar­hiei”.

Românii din Chichiș au fost mereu puși pe cruce, viața le-a fost mare de lacrimi, dar au răzbit mereu. Iobagi, săraci lipiți, s-au ridicat din borde­iele lor umile, prin credință și muncă, așa cum asu­pritorii lor nu ar fi visat niciodată. Mai ales credința le-a fost mereu încercată de autoritățile maghiare ale vremii. Chiar înaintea Marii Uniri, în timpul Primului Război Mondial, când oamenii simțeau că România se apropie de ei ca o mamă, comunitatea le-a fost aproape desființată. Autoritățile maghiare le-au întemnițat preotul, apoi l-au deportat la So­pron, iar pe ei, pe români, peste 700 de suflete, i-au trecut silit la reformați și unitarieni. Doar așa, ca să le iasă în scripte mai mulți supuși „secui” decât aveau în realitate. Cedarea Ardealului de Nord a preschimbat prigoana în infern: honvezii au intrat în sat triumfal, preotul ortodox a fost maltratat, românii, mânați să plece în bejenie ori obligați să-și schimbe credința. La retragerea din 1944, trupele horthyste au bom­bardat biserica    ridicată în 1940, să fie sigure că inima comu­nității de români nu o să mai bată. Rana aceasta, căscată de vitregiile istoriei, a venit să o vindece în lo­ca­litate un preot nou – Vasile Glo­deanu. Era anul 1947. Pășea în­tr-un altar distrus, al bisericii, dar și al neamului. Cu toate astea, a găsit putere să-i strângă sub aripa lui pe românii speriați de moarte, care trecuseră prin decenii de te­roa­re. L-a ajutat la lucrarea aceasta și Sfântul Ardealului, cu care se împrietenise în anii când părintele Arsenie slujea la Sâmbăta de Sus. Frățietatea aceasta l-a și adus pe părintele Arsenie Boca în biserica de la Chichiș, înainte de a fi întem­nițat. Dar pacea bisericii nu avea să dureze mult. O altă hidră, roșie, de data aceasta, îi va înghiți pe cei doi preoți: părintele Vasile Glo­deanu va fi întemnițat, părintele Arsenie Boca va fi dus la Canal. Nu știm sigur, dar e posibil ca ei să se fi întâlnit și în temnițe, nu doar în libertate. După amnistia din 1964, părintele Vasile Glodeanu s-a putut întoarce să slujească la Chichiș, iar părin­tele Arsenie Boca a fost angajat la Atelierele Pa­triar­hiei, unde îi era îngăduit să picteze icoane. Acolo, la „Schitul Maicilor” din București, avea să se gândească la prietenul lui, care își relua păsto­rirea de la Chichiș. Cum să-l ajute? De slujit nu mai avea voie, de predicat nici atât, doar să se roage pen­tru el. Și să picteze. La doar doi ani după de­cretul care îi izbăvea pe deținuții politici de temnițe, părintele Arsenie Boca avea să zugrăvească cea mai mare icoană pe lemn pe care a pictat-o vreo­dată și să i-o dăruiască prietenului său, preotul Vasile Glodeanu din Chichiș. Când i-a adus-o, părintele Arsenie ar fi profețit: „Măi, icoana asta va face minuni peste timp!”. A fost un dar îngropat în tăcere. Părintele Vasile nu putea spune nimănui că primise un asemenea odor din partea Sfântului Ardealului. Așa că a luat icoana, a așezat-o la închinare, dar nu a dez­vă­luit nimănui ce comoară de preț are în sfân­tul lăcaș. Deținuții politici nu aveau voie să se întâlnească unii cu alții, cu atât mai mult să vorbească între ei. Aveau voie doar să tacă. Să tacă și să se roage.

Preot Vasile Glodeanu

(1947-1973)

Deci femeia a venit în 2001 şi de atunci nu am mai văzut‑o! Nu am luat imediat în seamă întâmplarea aceasta, până nu mi s‑a confirmat şi mie: a venit Părintele Arsenie în viziune, în timpul slujbei, şi mi‑a confirmat! Din 2002 şi până în 2010 am ţinut tainic toate acestea, dar am făcut baldachinul; am avut mari încercări, mai ales că am vrut să păstrăm şi rama iniţială. Baldachinul l‑am sfinţit în primăvara acestui an [2011], dar deja despre icoană se ştie de anul trecut, din 30 mai 2010. Atunci a fost sărbătoare mare aici, s‑a sărbătorit împlinirea a 270 de ani de la ridicarea bisericii vechi, monument istoric, cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, şi tot atunci am sfintit şi clopotele acestei biserici închinate Sfintei Treimi. ÎPS Ioan Sălăjan a slujit slujbă arhierească, împreună cu un sobor de preoţi; tot atunci a fost şi Matei Schinteie, iconarul din Covasna, care, când a văzut icoana Maicii Domnului cu Pruncul în biserică, a recunoscut imediat stilul Părintelui Arsenie Boca şi a şi făcut publică prezenţa icoanei la noi! De atunci au început să vină autocare cu pelerini, credincioşi de aproape sau de departe, monahi…

– Îmi e foarte greu să vă răspund la o astfel de întrebare… Eu cred că mi-am dorit tot timpul o co­municare între mine și credincioși. Nu am vrut niciodată ca ei să vină doar să asculte liturghia și apoi să plece acasă. Am vrut mereu ca ei să rămână cu ceva de la biserică. Curajul de a vorbi direct ini­milor oamenilor mi-a venit tot de la părintele Arse­nie Boca. Nu am fost de la început familiarizat cu cărțile lui. Fiind moldovean, eram apropiat de cele ale părintelui Ilie Cleopa, dar credincioșii mi-au spus – „Cine l-a cunoscut pe părintele Cleopa are ușa deschisă către părintele Arsenie Boca”. Și au început să îmi aducă volume cu scrierile Sfântului Ardealului, iar spusele lui aproape că mi s-au impri­mat în subconștient. Știu că multă lume spune des­pre dânsul că era dur, dar eu nu cred asta. A fost un părinte ale cărui cuvinte s-au imprimat în sufletele oamenilor. După o întâlnire cu părintele Arsenie, cei care îl cunoșteau se hrăneau din sfaturile lui. Eu nu sunt un clarvăzător, cum a fost dânsul. Sunt un biet preot, lăsat de Dumnezeu pe pământ, să slujesc Sfânta Liturghie și să le împărtășesc tuturor dra­gos­tea Lui. Dar am încercat asta – să nu bag sfaturile duhovnicești cu de-a sila în sufletele oamenilor, ci să le aștern acolo cu grijă, în așa fel încât să rodească singure. Încerc să pun în inima oamenilor cuvinte care zidesc, nu cuvinte care dărâmă.

Interviu acordat pentru: Formula AS

Multumim domnului Cristian Curte!