Ideea construcției unei noi clădiri, mai încăpătoare, pentru credincioșii comunității românești, s-a născut in anul 1934, an în care a început adunarea de fonduri. Având in frunte pe vrednicul preot învățător Gheorghe Lincu, s-a început construirea noii biserici, ridicată în anii 1938-1940, beneficiind de fonduri primite de la Ministerul Cultelor dar si de un ajutor important din partea prefectului dr. Valeriu Bidu. Planurile bisericii au fost realizate de Goncz Kalman din Sfântu Gheorghe. Evenimentele din toamna anului 1940 au pus capăt lucrărilor de construcție a bisericii, localitatea intrând in perimetrul ocupat in urma Dictatului de la Viena. Lucrările finale la clădirea bisericii, care a fost avariată in timpul anilor de Dictat, au fost reluate după război în timpul slujirii preoților Vasile Glodeanu, Virgil Mirică, Ovidiu Măciuca.

Biserica are hramul “Sfânta Treime” și este din temelie de piatra, cu pereții din cărămidă. Acoperișul este din țigla si are doua turnuri in față, iar peste naos cupola mare, care este susținută în interior de patru pilaștri, arcuiți sub cupola cea mare prin patru arcade. Are două abside semicilindrice, iar altarul sub formă de calotă sferică este despărțit de cupolă prin arcadă. Naosul este semicilindric și boltit.

Biserica a fost pictată de pictorul Niță Anghelescu din comuna Cuza Vodă, in anul 1940, insă in timpul războiului a fost distrusă în cea mai mare parte. Refacerea picturii s-a realizat în anul 1948, de același pictor, prin contribuția credincioșilor. Este pictată în întregime, iar pereții sunt împodobiți cu motive naționale. În exterior, biserica nu este pictată.

Printre piesele de valoare care se află în biserică menționăm icoanele din biserica veche, care au fost mutate spre a nu se deteriora. Așa sunt Icoana Sfântului Nicolae, în două exemplare, Icoana Mântuitorului Iisus Hristos, Cuvioasa Paraschiva, icoane prăznicar cu diferite scene, epitaful, ușile împărătești, icoanele de la ușile diaconești, Icoana Răstignirea pe cruce, potir de argint, candelă, cădelnița, toate datând din secolele XVIII-XIX. Obiectele de metal prețios ca: linguriță, sfântul disc, potirul, cădelniță, se crede că aparțin secolelor XVI-XVII. Intre cărțile de cult figurează: Triodion din 1806; Triodion din 1848; Psaltire din 1851; Orologhion din 1896; iar în biblioteca parohiala sunt cărți apărute începând din anul 1917. Preoți slujitori ai altarului în Chichiș au fost următorii: Zosim Popovici (1805); Nicolae Popovici (1813-1849); Ilie Murea (1851-1863); Nicolae Bontaș (1865-1869); Veniamin Popovici (1877-1884); Moise Grecianu (1886-1921); Gheorghe Lincu (1923-1947); Vasile Glodeanu (1947-1973); Virgil Mirică (1973-1988); Ioan Ovidiu Maciucă (1988-1993); Nicolae Plămădeală (1993-1999), Ioan-Florin Gavrilă (1999 si in prezent). Printre cei mai de seama epitropi ai bisericii se numară Ioan Virag (fost primar), Ioan Plugor Cserei, Irodion Rechitan, Nicolae Colt,
Ioan Iuga,Sidon Turcea si Ioan-Viorel Negrea în prezent.

Despre cum s-a făcut intrarea în comună a trupelor maghiare, în septembrie 1940, ne relatează chiar părintele Gheorghe Lincu, care va trece printr-o adevărată drama a suferinței si umilinței, atât în anii Dictatului cât si după, pentru îndrăzneală sa de bun român și preot ortodox. “Când a venit armata maghiară să ocupe teritoriul – spune el într-un memoriu -, o companie de honvezi a venit și in Chichiș. Toți locuitorii i-au primit cu flori si urale în mijlocul comunei, unde era improvizată o tribună. Deși auzeam vociferările la adresa mea si a soției mele, am îmbrăcat reverenda și am mers spre tribună. Soția mea avea un buchet de flori albe în mână. Am urcat în tribună, unde erau cei doi preoți maghiari. Noul primar ungur, Zsigmond Carol, m-a lovit cu un lemn. Umplându-mă de sânge, am căzut jos. În același timp, femeia Imreh Varvara a luat buchetul de flori din mâna soției si a lovit-o peste față, până n-a mai rămas nimic din buchet (…). In ziua de 31 octombrie, înainte de a fi expulzat, primarul a venit cu mai mulți secui să le plătesc zilele de muncă pe care, ziceau, le prestaseră la zidirea bisericii, vociferând că, dacă nu le plătesc, voi fi ucis, eu si soția mea. Deși nici unul din cei ce ridicaseră pretenții nu fusese silit să lucreze la construirea bisericii, ca să scap, le-am plătit 18.000 lei ce-i aveam. În plus, mi-au luat toate produsele ce le aveam, vitele și tot ce mai păstram în gospodărie și am plecat cu hainele de pe noi și cu umărul strivit de bătaie. Am venit în țara liberă, în satul natal, Dobolii de Jos”. Tot atunci, clopotarului român i s-a interzis să tragă clopotele, fiind amenințat că va fi legat de funia de la clopot. În schimb, romano-catolicii foloseau și clopotele bisericii ortodoxe.

În anul 1942, preotul din Vâlcele, Alexandru Petruțiu, s-a deplasat în localitatea Chichiș, unde a ținut Sfânta Liturghie, constatând ca în comuna, mai sunt 4 familii de români, cu un total de 24 de suflete.

Nici biserica ortodoxă nu a fost ferită de loviturile vrăjmașe. La retragerea trupelor, in 1944, trupele maghiare au devastat biserica, instalând în turlele ei, posturi de observație, apoi au
bombardat-o cu tunurile. Mobilierul și pictura au fost complet distruse.

Firava administrație românească din perioada septembrie- 15 noiembrie 1944 n-a fost în măsura sa creeze o atmosfera de liniște și siguranță, fiind permanent obstrucționată în măsurile luate. Acest lucru s-a reflectat din plin asupra reluării unei vieți firești in comunitățile românești.

Preotul Gheorghe Lincu (foto stânga), relatează cauza acestei insecurități manifestate la tot pasul, “nu îndrăznesc nici ceilalți preoți să se stabilească definitiv în parohii, ei practicând naveta pentru serviciile religioase în zile de duminică și sărbători, acolo unde se putea”. În fapt, scopul final era acela de a-i determina pe cei plecați să nu mai revină, iar cei ramași să fie siliți să plece cât mai degrabă.

În preajma sărbătorilor Nașterii Domnului, din decembrie 1944,Pr. Gheorghe Lincu este unul din preoții care va avea de suferit pe seama acestei reîntoarceri, chiar provizorie, în parohia ortodoxă din Chichiș. La reîntoarcerea din Dobolii, unde se refugiase, părintele a găsit biserica aproape distrusă, casa parohială servea pichetului de grăniceri, iar credincioșii trecuți în majoritate la confesiunile maghiare într-un mod umilitor si degradant. În ajunul Anului Nou, pr. Lincu este arestat, fapt relatat astfel intr-o scrisoare adresată Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia și Sibiu și întocmită de pr. Alexandru Petruț, protopopul din Sfântu Gheorghe: “Înainte de a intra în Biserică s-au prezentat doi gardieni de la poliția maghiară, care l-au invitat să meargă la Primărie, sub pretextul că are ceva de lucru acolo. La Primărie i s-a spus că trebuie să meargă la Sfântu Gheorghe pentru a fi anchetat. A fost luat intre doi gardieni înarmați până în dinți, dus sub escortă pe jos până la Sfântu Gheorghe, unde a fost purtat pe străzi, huiduit de populație, amenințat cu moartea și în fine aruncat în pivnița umedă și rece a poliției, fără a avea posibilitatea să întrebe pentru ce este arestat, până în ziua de 04. ianuarie, când a fost judecat. I s-a imputat că a silit cu forța pe foștii credincioși din Chichiș să revină la ortodoxie și că din cauza dânsului au fost internați în lagărul de la Feldioara cinci credincioși”. Evident, era vorba de o înscenare, in condițiile în care preotul Lincu se străduise să elibereze din internare pe mulți credincioși. A fost maltratat, cu o cruzime de neimaginat, ținut cu răni adânci într-un beci, complet dezbrăcat în frig și umezeala. În urma demersurilor repetate ale preotesei către Arhiepiscopia Sibiului, pe baza unui certificat medical, a fost scos din pivniță si internat în spitalul din Sfântu Gheorghe, tot sub stare de arest.

În încheierea mesajului către Arhiepiscopia Sibiului, pr. Alexandru Petruț roagă în numele soției preotului Gheorghe Lincu, sa binevoiască Înalt Prea Sfințitul Mitropolit, a face demersurile necesare pentru eliberarea lui, căci arestarea sa e de natură a descuraja și pe alți preoți de a se mai prezenta în Secuime.

În 1947, parohia ortodoxă din Chichiș avea 71 de ha de teren din care 49 ha de pădure, doua case parohiale și “casa parohială locuită de clopotar”. Prin grija preoților parohi și cu sprijinul Direcției Monumentelor Istorice, biserica ortodoxă veche a fost restaurată. In preajma bisericii se află cimitirul vechi ortodox din sec. al XVIII-lea.

Cu sprijinul Prea Sfinției Sale Ioan Selejan,pe atunci episcop al Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și Harghita, nou înființată(1994-Septembrie,16), biserica nouă și casa parohială au fost reparate, viața comunitară reactivată, sfântul locaș fiind cuprins în itinerariile cetelor de colindători și grupurilor de studenți și elevi, preocupați de reînvierea tradițiilor strămoșești. Prin osârdia preotului Ioan-Florin Gavrilă, cu sprijinul Episcopiei și al enoriașilor, pictura interioară a fost restaurată în chip minunat de către pictorii Cezar Ivana și Alexandra Ocnean din București. Slujba de sfințire a picturii restaurate și a bisericii în întregul ei (deoarece biserica nu a fost sfințită), a fost oficiată de către P.S. Ioan Selejan, împreună cu un sobor de preoți, duminică, 21 octombrie 2001, eveniment la care au participat sute de credincioși din parohiile învecinate, reprezentanți ai autorităților locale și județene și ai societății civile. La Sfânta Liturghie Arhiereasca au fost prezenți si cetățeni maghiari din localitate, împreună cu preoții lor.